Recent am consultat o doamnă, căreia nu-i pot uita privirea îndurerată a ochilor albaștri ce izvorau lacrimi strigătoare ale neputinței.
M-a impresionat mult povestea vieții ei (poate pentru faptul că are multe afinități cu povestea vieții mele)… inclusiv cum spunea că nu are nici măcar cu cine să vorbească despre suferințele sufletești, pentru că toți în jurul ei sunt evoluați, învățați, spiritualizați, înduhovniciți și, o acuză pe ea de tot ce se întâmplă, iar ea nici să plângă nu are voie.
Acest caz mi-a amintit și de o situație, în care, vorbind cu un prieten, încercam să-i explic științific anumite consecințe fenomenologice, la care el (poate fără să vrea) mi-a dat cea mai profundă lecție din ultimii ani, în momentul când mi-a răspuns, că e sătul până-n gât de filosofii, psihologii, psihosofii și altele de acest gen și că dorea «простого человеческого общения» (simplă comunicare umană). Acele cuvinte mi-au încremenit conștiința pentru multă vreme și au modificat-o cumva. Chiar dacă și înainte eram flexibilă în discuții, recunosc, abia atunci am realizat, că un OM cu adevărat spiritual îți va oferi un dialog ușor, în care să te simți relaxat, să simți un confort psihologic prin care să ajungi la Lumină.
Cuget…
Turbulențele psihice condiționate de pandemie într-adevăr ne-au aruncat într-o extremă și mai strigătoare, unde toată lumea s-a axat pe spiritualitate și… așa am ajuns majoritatea să avem egoul umflat, plin de pseudoduhovnicie, în care uităm de aspectul nostru UMAN și de necesitățile simple, vitale. Aceasta este atitudine superficializată care ne împiedică a pătrunde că duhovnicia înseamnă a lucra cu iadul din interior, nu cu situațiile și oamenii din exterior. Duhovnicia nu este o treaptă de autoconfirmare în raport cu cei din jur.
SEMN al pandemiei spirituale
Am ajuns să avem psihicul încordat din cauza prea multor ,,inițiați” care nu scapă ocazia șă-ți amintească de greșelile făcute. Am ajuns că ne forțăm a fi acei care nu suntem, pentru a corespunde valorilor cuiva. Iar atunci când încerci pur și simplu să-ți spui durerea, imediat ți se răspunde că tu ai atras această situație; tu ai atras așa om în viața ta; tu ai făcut alegerea; tu ești un rătăcit; tu ești vinovat de una; tu ești vinovat de alta; tu-tu-tu… ajungi să crezi că toți în jur sunt sfinți atotștiutori și toți cunosc ce e bine pentru tine, numai tu nu știi. Ajungi să crezi că nu te-ai născut pe planeta care trebuia, că nu-ți trăiești viața ta, că în genere nu trebuia să exiști!
Dragilor!
Imperfecțiunea OMenească este firească ființei noastre. A fi OM nu înseamnă a fi sfânt; a fi OM nu înseamnă a fi perfect.
A fi OM înseamnă uneori a greși; a avea slăbiciuni; uneori a plânge; e firesc a vrea uneori să te odihnești de toată agitația din jur; a fi OM înseamnă uneori să menții o discuție, simplă, fără să alegi cuvintele care să placă, dependență de cine ești ori cu cine vorbești - pentru că, EȘTI OM.
Da, sunt etape de evoluție spirituală, nimeni nu le neagă, dar este bine a conștientiza că, OMului îi este dat să trăiască pe Pământ cu toate caracteristicile lui pământești.
Nu zic să neglijăm dimensiunea duhovnicească, dar nici să zburăm când nu știm nici a merge.
Să nu ne fie teamă să fim OAMENI!!!
A.S.
