„Omul e liber să facă ce vrea el,
dar nu tot ce face e spre folosul lui.”
(Sfântul apostol Pavel)
Serii de cercetări experimentale care s-au efectuat în a doua jumătate a sec XX de către oamenii de știință modernă „nonconformiști”, s-au unit în colaborare pentru demonstrarea faptului că energia gândirii a fost și este în sine forță primordială unică, care poate nu doar să influiențeze, ci și să controleze celelalte forțe, reducând ori amplificând parțial sau total din ele. În sec al XVII-lea călugării unei mănăstiri din Italia și toți locuitorii din zonă au fost uimiți de modul în care călugărul Iosif din Copertino se ridica și se deplasa în aer când își concentra gândirea în rugăciune, depășind orice înțelegere omenească. Asemenea fenomen avem descris de către Apostolul Matei (în capitolul 14 al Evangheliei) despre venirea pe apă a Mântuitorului către apostolii din barcă, unde sunt specificate două aspecte ale fenomenului: în prima fază apostolul Petru având credință sigură că Învățătorul îl va ajuta să meargă pe apă (și-a concentrat energia gândului-voință), a coborât din barcă și a făcut câțiva pași pe suprafața valurilor, dar, la un moment a survenit teama de nereușită (adică logic asta e imposibil) și imediat a scăzut frecvența vibratorie a energiei-gând-voință, ulterior a scăzut și forța antigravitațională, lăsând corpul său să intre în apă. A urmat a doua fază: Mântuitorul îndată i-a întins mâna, l-a apucat și mustrându-l că nu are suficientă credință, l-a ridicat din apă. Deci, când Iisus l-a apucat pe Petru, i-a transmis din energia gândirii Sale, cu o vibrație mult mai superioară, (reactivându-i vibrația unei ușoare levitații) Petru s-a ridicat din apă și a revenit în luntre. Astfel evanghelistul a redat în câteva versete o descriere foarte clară a fenomenului în care credința (adică gândul-voință transmite impuls de energie) poate domina cu ușurință forța gravitației. Mai avem momentul în care Iisus spune:„Dacă ați avea credință măcar cât o semință de muștar, ați spune muntelui aceluia să se miște și el s-ar mișca.” Ce presupune totuși acest fenomen în sine?
Astăzi este o preocupare a științei de a unifica principiile fizicii newtoniene și principiile fizicii cuantice, care diferă de principiile fizicii clasice. Trebuie să recunoaștem că ele coexistă în același spațiu și în același timp, deoarece avem suficiente dovezi. Spre exemlu avem telefonia mobilă, televiziunea ș.a., care funcționează după principiile fizicii cuantice: șapte miliarde de telefoane mobile ce nu dau greș niciodată, câteva miliarde de televizoare, pe de altă parte avem legile gravitației, care coexistă paralel. Noi suntem acomodați să trăim după principiile fizicii newtoniene: suntem deprinși cu corpuri solide ce ne înconjoară, unde le punem, acolo să stea, ori să le mișcăm noi, care la fel ne supunem acelor principii gravitaționale. Însă fizica cuantică presupune cu totul altceva: acele particule descoperite în ultimii ani se pot manifesta atât ca particule, cât și ca unde având capacitatea de a fi în mai multe locuri, ori chear pretutindeni în același timp. Dacă apelăm un număr de telefon, îl găsim într-un punct acolo unde este el, dar unda îl caută peste tot, ori putem spune și altfel: acel telefon include dispozitive care găsește unda peste tot, oriunde s-ar afla sub aria de acoperire.
O revelație convingătoare în fizica cuantică ne aduce și profesorul român Gheorghe Benga, care a demonstrat că neuronii, dar mai ales celulele din creer, au niște canale ionice în membrană, prin care fac schimb de substanțe, apă, electroliți și altele. Vom lua ca exemlu aquaporina - canal pe unde intră și iese apa. A fost demonstrat că molecula de apă este mai mare decât canalul. În timpul schimbului de substanțe se produce fenomenul care în fizica cuantică se numește efect de tunelare. Este un mister inexplicabil de transformare a apei în undă, până trece acea „poartă” a membranei, după care se materializează iar în apă și când iese din celulă, se produce același fenomen misterios, mergând ca undă pe zona canalului, redevine apă. Aceasta a fost încă o descoperire pentru care a fost oferit Premiul Nobel: o descoperire ce demonstrează că organismul inconștient folosește ambele fizici.
Încă în 1907 Lev Tolstoi a scris în jurnalul ultimilor ani: „Recunosc în mine această necunoscută X, forța vieții, pe care o recunosc în toate cu deosebită claritate. Pe această forță a vieții o numesc Dumnezeu. Pot trăi în ea fără a avea conștiința acestei forțe, pot să am conștiința ei și să trăiesc în ea... În limbaj religios asta înseamnă că în noi trăiește Dumnezeu.”.
Faptul că fizica cuantică lucrează în permanență în spatele materiei sesizate de om, este o descoperire uimitoare, un fenomen de o importanță primordială. Dacă noi am înțelege și cum lucrează acest mecanism, ar fi un aport excepțional atât în știință, cât și pentru o direcționare corectă și constructivă în conștiința fiecărui individ, având exemplu concluzia marelui fizician american John Wheeler:„orice observabilă este absolut dependentă de observator”.
Să luăm exemplu ADN-ul unei celule: are o lungime de doi metri, care fiind înghesuit într-un nanocub, ca prin minune este găsit de fiecare dată de factorii ce reglează genele. Cum? Adrian Restian, membru titular al Academiei de Științe din România spune că acest lucru se întâmplă prin interferența unor unde care funcționează instantaneu. Dumnealui susține că tot ce se poate întâmla în lume, se și întâmplă de fapt. De ce oare? Poate chear noi (prin gândurile și credințele noastre) suntem creatorii acestei realități așa cum a conchis John Wheeler?
Cu mai bine de o sută de ani în urmă Einștein a pus baza principiilor relativității, care au fost foarte bine înțelese până și de oamenii de rând. Uluitor este faptul, că Eminescu a intuit acest fenomen cu mult înaintea lui Einștein, descrierea o găsim în versurile:„La steaua care-a răsărit,/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani au trebuit,/Luminii să ajungă./Poate demult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/Iar reza ei abea acum/Luci vederii noasre...”. Nu este exclus ca Einștein să-l fi citit pe Eminescu, care e un geniu nu doar al poeziei, ci un geniu universal: și în literatură, și în sociologie, și în economie, și în politică etc.. Nu cred nici pentru o clipă că Eminescu a fost bolnav psihic, cred mai degrabă că a fost închis și „tratat” din motivul că nu era înțeles. Iată primele rânduri din ultima lui poezie scrisă cu o oră înainte de moarte, în carnețelul găsit în buzunarul halatului cu care era îmbrăcat:„Stelele-n cer/ De-asupra mărilor/ Ard depărtărilor/ După ce pier...”. Sfârșește poezia cu „Până ce mor/ Pleacă-te îngere/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor./ Nu e păcat?/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”. E evident că acest geniu a sesizat timpul dinafara spațiului, „pipăind” undele cuantice și acea legătură transcendentă dintre realitățile paralele, doar că în acele vremuri omenirea gândea primitiv, iar despre tehnologiile care să poată demonstra acest fenomen nu era nici vorbă. Eminescu a mai sesizat și importanța trăirilor, a sentimentelor pozitive și negative și impactul lor asupra vieții omului. În poezia „Speranța” el zice: ,,Cum mângâie dulce, alină ușor/ Speranța pe toți muritorii, /Tristețea durerii și lacrimi, amor...”, se subînțelege optimismul ce are un efect vindecător. A fost constatat faptul că oamenii optimiști se vindecă mai repede și își ating scopurile mai ușor decât pesimiștii, însă puțini sunt cei care conștientizează acest lucru. Marea majoritate încă nu acceptă faptul că există ceva înafara logicii, ori e mult mai ușor de trăit într-o lume în care câteva pastile vindecă o boală, fără să se țină cont de complexitatea reacțiilor biochimice din organism, reacțiile adverse și imprevizibilitatea urmărilor. Aici nu mă voi opri: cumnoaștem și fenomenul „placebo”.
Dar ne întoarcem la Einștein, care a luat Premiul Nobel nu pentru teoria relativității, ci pentru descoperirea efectului fotoelectric, prin care a observat pe o placă fotosensibilă fenomenul de transformare a cuantelor de lumină în electroni. Acestui fenomen misterios nu i-a găsit nimeni explicație nici până astăzi: cum și sub ce influiențe se transformă unda în particulă? Când Niwton (care a studiat lumina) a fost întrebat „Ce e asta gravitație?”, el a răspuns:„Este forța lui Dumnezeu!”. Deși oamenii de știință recunosc existența lui Dumnezeu, în majoritatea cazurilor folosesc expresia inteligență superioară, forță supremă, putere divină, gândire inteligentă, energie etc...
Fizica cuantică acoperă multe mistere și a ajuns să recunoască validitatea scrierii din Biblie:„La început a fost cuvântul...”. Marele om de știință Masaru Emoto care a devenit celebru în urma descoperirilor sale referitoare la proprietățile apei spune:„Gândurile despre propria noastră persoană, emoțiile noastre, aspirațiile noastre, toate influențează starea de sănătate, direcția în care ne deplasăm atât în plan fizic, cât și spiritual, și intelectual. Cuvintele pe care le adresăm celor din jur, modul în care interrelaționam cu ei prin sentimente, au un impact inclusiv la nivel molecular. Unii oameni nu conștientizează semnificația cuvântului sau conceptul de "Dumnezeu". Omul e un creator, inclusiv cu puterea gândului.”.
Michael Talbot, fondatorul ordinului monastic The Brothers and Sisters of Charity a spus: „Una dintre cele mai uimitoare afirmații ale lui Bohm este că realitatea tangibilă din viața noastră, este de fapt, o iluzie, ca o imagine holografică. Dincolo de această iluzie, există o ordine mai ascunsă a existenței, un nivel vast si primordial al realității care creează toate obiectele si aparențele lumii noastre fizice.”. Ba mai mult, schimbul constant si dinamic dintre cele două nivele de ordine, explică modul în care o particulă, cum este electronul atomului de pozitron, poate să-și schimbe forma de la o particulă la alta. Dar cum se explică de fapt fenomenul particulei cuantice, că se poate manifesta în același timp ca particulă și ca undă? Sub forma unei ipoteze, în unul din articolele precedrnte mi-am expus părerea despre acest fenomen și o susțin în continuare: presupun că cuanta interconectându-se cu un impuls de energie-informațională, imediat înmagazinează acea informație, păstrându-i întreaga proiecție a formei. Presupun că un astfel de fenomen se petrece și în creerul uman privind capacitatea lui de a memora informația: când spunem turnul Efel, imediat (fără să procesăm) îl vedem imaginar cum arată. Asta nu înseamnă că turnul e în creer. Ori când spunem floare, avion, copac, planetă, galaxie etc. E suficient ca în creer să persiste o particulă-undă din proiecția hilografică a obiectului și în momentul când e sesizat cuvântul, imediat se activează acea particulă și reactualizează imaginar întreaga formă a proiecției. Un detaliu important al acestui fenomen este codarea și decodarea informației care se face cu ajutorul cuvintelor: dacă vom sesiza cuvintele „floare, avion, copac etc.” în altă limbă necunoscută, particula-undă nu va fi reactivată pentru proiectarea formelor holografice a obiectului, pentru că proiecția a fost codată în creer sub sesizarea altui cuvânt. Deci cuvântul este un cod informational. Încă o data își găsește loc sintagma „La început a fost cuvântul…”.
Pribram a spus: lumea obiectiva nu exista, cel puțin nu în modul în care suntem obișnuiți s-o înțelegem cu logica noastră. În realitate, tot ceea ce există în această lume nu este decât o infinitate de frecvențe și unde, iar această „realitate” nouă ne pare concretă, solidă și tangibilă, doar pentru că creierul nostru include în complexitatea sa mecanisme capabile sa transforme în interior aceste proiecții in obiecte care compun lumea ce ne înconjoară. Asta nu înseamna ca nu exista paharul de pe masă sau florile din grădină. Înseamna doar, ca paharul are doua aspecte foarte diferite ale realitații. Cand informația este filtrată de „transformatorul” creierului, este percepută ca un pahar. Dar dacă am reuși să extindem limitele logicii, am reusi să o percepem ca un model de interferență. Care dintre aceste două aspecte este real si care este iluzie? Pentru Pribram, amândouă sunt reale, sau, daca vreti, niciunul nu este real. In acest fel se creează noțiunea sau iluzia noastră despre „curgerea timpului”. Faptul că timpul poate exista și altfel decât îl concepem noi a spus sf. Petru:„O singură zi înaintea Domnului este ca o mie de ani și o mie de ani este ca o zi.” Despre asta a scris și Tolstoi în jurnalul ultimilor ani:„Eu copilul, bărbatul, bătrânul, toți sunt unul în present, numai că nu pot avea conștiința lor înafara timpului. Așa cum trezindu-mă din somn conștientizez că visul a fost o iluzie, înaintea morții aflu același lucru despre toate evenimentele lumii care mi s-au părut cândva atât de reale.”.
Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel, scria în cartea sa „Omul, necunoscutul” că există mai multe feluri de timp: fizic, interior, intrinsec, fiziologic si psihologic. Desigur, nu timpul este cel care suferă transformări, ci cursul evenimentelor ce se derulează în spațiu-timp. Acest fenomen este dramatic în experiențele numite „din preajma morții”, asa cum au fost descrise de medicii Kubler-Ross, Moody si Ring ș.a.. În starea de moarte clinică, mulți pacienți își reamintesc complet întreaga viață într-o clipă. Dacă o viata întreagă este re-vazută într-o clipă, atunci spațiul și timpul există sub alte forme decât suntem noi deprinși să le percepem logic, ori transcenderea acestora de conștiința umană se petrece în momentele în care limitele logicii sunt depășite. Ba mai mult, se crede că această paradigmă poate explica misterele care n-au putut fi ințelese cu ajutorul științei, și care au fost catalogate ca fiind paranormale.
Chiar dacă modelul holografic oferă o explicație complicată pentru comunicarea simultană între particulele subatomice, totusi, așa cum remarca Basil Hiley, fizician la Colegiul Birbeck din Londra, descoperirile lui Alain Aspect (despre particulele subatomice care sunt capabile să comunice instantaneu unele cu celelalte, indiferent de distanța care le separă, fie că e vorba de trei metri sau de trei miliarde de kilometri) indică faptul că trebuie să ne pregatim pentru noi viziuni mult prea radicale despre realitatea înconjuratoare, lăsând în umbra timpului conceptele actuale ce sunt limitate de logică…
Ana SÎRBU
