(Andre Malreaux)
(META)FIZICA LUMINII este o lucrare scrisă printre picături, pe parcursul a 35 de ani, o „explozie” a unității de (re)cunoaștere și de ființare a fenomenelor cu pătrundere în misterele universului cu ajutorl „ochiului minții”, aducându-ne răspunsuri la întrebări tulburătoare, ce sunt sugerate de chiar titlul cărții. O carte de coborâre a minții în inimă, ce poartă adevăruri discursive ale Logos-ului și intuițiile excepționale ale Mithos-ului. Este un studiu în esență intuitiv, deoarece universul e indescriptibil, imun la orice încercare omenească de cunoaștere completă a realității, fiind diferit văzută prin ochii omului de știință și ai credinciosului, ai omului arhaic și ai artistului, ai pragmaticului și ai filosofului etc...
Lucrarea este redată în trei părți, unde prima parte reflectă contribuții la o hermeneutică analitică, a doua parte - sensiri ale luminii în cosmologia mitică și a treia parte prezintă cosmologia inegalabilului Eminescu. În loc de concluzii cartea este încununată cu o frumoasă întoarcere de la rațiunea cosmologică înapoi la intuiția poetică, devoalând sensuri (ne)deslușite ce pulsează de dincolo de timp.
Traian Dinorel Stănciulescu ne uimește din nou! Fiind un emisar al „homo cosmicus”-ului, aducându-ne – parcă dirijat cumva, de undeva, explicații esențiale ale existenței și înțelepciunii iubitoare, ridicându-ne nivelul general de pregătire științifică și spirituală, cu o analiză originală a fenomenelor cosmice, printr-un concept central, integrator, unificator, a cărui paradigmă onto-logică și (pr)axiologică a îndemnat la o alegere neîndoielnică – LUMINA. Această lucrare își focusează atenția în orizontul de manifestare a luminii în ansamblul fenomenelor fizice, chimice și biologice, lipsite de conotații simbolice, care interpretează polarizarea, refracția, difracția etc., ce conturează lumina drept „nucleu dur” a cărui metamorfoză este descrisă prin trecerea de la fizic la psihic, de la lumină la iluminare.
Autorul intuitiv acordă luminii un rol esențial în apariția și devenirea lumii, totodată îi atribuie demnitatea de paradigmă unificatoare, explicând și argumentând „unitatea esențială” - prin mijloacele filosofiei - că fiecare entitate din univers este corelată cu toate celelalte printr-o intrinsecă rezonanță. Ideea despre „unitatea” cântată în imnurile din Rig-Veda, adică a identității dintre Unu și Multiplu, vădește o profundă intuiție filosofică a devenirii universale. Supunând filosofia cosmogonică a Indiei unei decodificări științifice, am putea desprinde concluzii cât se poate de apropiate de principiile cosmologiei moderne. T. D. Stănciulescu desfășoară o trecere rafinată de la cosmogonia vedică la „inteligența materiei” descrisă de Dumitru Constantin Dulcan, moment ce îmbracă lucrării o haină - sub forma unui „cod genetic” - țesută dintr-o inteligentă stofă din substanță-energie.
Lucrarea redă în detalii descrierea distincțiilor dintre lumina-simbol și lumina-metaforă, inclusiv dintre ideea de lumină – ca limită superioară a vitezei cunoscute și cea despre care vorbesc misticii, găsind o legitate a relațiilor armonice care guvernează legătura dintre cele șapte culori ale spectrului, cele șapte sunete fundamentale și cele șapte sisteme glandulare ale organismului uman, având asociate tot atâția centri energetici (chakre), pentru că de fapt omul constituie ținta finală a cercetării și omul a intuit demult legătura dintre radiația cosmică și cea a propriului organism.
Un original concept al spațiilor și timpurilor permanent (re)născute unele din altele în nesfârșita curgere a materiei în locuri diferite și permanenta trecere a timpului către noi începuturi, a conotațiilor similare între tradiția românească și cea indiană, a comuniunii omului cu „lumina sacră”, unde sunt menționate și cele patru tipuri de creație cosmică, desprinse de Mircea Eliade din miturile vedice, care de fapt reprezintă etape ale unuia și aceluiași scenariu de devenire cosmică.
T.D.Stănciulescu caută cauze transcendente, înafara procesualității interioare a realității materiale, caută esențele, spre a fi corelate cu fenomenele, caută să pătrundă nemijlocit în intimitatea materiei, pentru a-i cunoaște tainele și pentru a devoala lumina din lumină spre înțelesul tuturor. Și așa cum menționează autorul, că orice mit este o cosmogonie, caută a explica modele de creație de la cele mai simple, până la cele mai complexe: de la modelul grafului semiotic, până la modelul hexadic al creației divine, care implică termenii unei semioze creatoare ce descriu relația celor „3 P” – potențialitate (cine crează?); proces (cum se crează?); produs (ce se crează?) și celor „3 R” – referențialitate (în ce context spațio-temporal se crează?); realizare (cu ce scop se crează?); receptare (cine este beneficiarul construcției cosmice?).
Așa cum sugestiv scrie Eminescu „În fiecare om se încearcă spiritul universului...”, în partea a 3-a autorul dezvăluie interpretări ale spiritului său prin scrierea poetică și previziunea științifică în cosmologia eminesciană, ridicând viziunea poetică la rang de priviziune științifică.
Eminescu este și va rămâne necunoscutul infinit compactificat într-o ființă umană, iar opera lui oglindește misterele Materiei, Timpului, Spațiului, Galaxiilor și Întregului Univers. Raționamentele trecute prin cugetul acestui gânditor sugerează preocuparea constantă a poetului pentru știință, iar frazele fragmentare uimesc prin consistența analitică a multor mistere cosmogonice și cosmologice, fenomene cercetate și analizate și de filosoful de neam - Traian Dinorel Stănciulescu.
Sesizând faptul că lui Eminescu nu i-a fost străină imaginea structural-funcțională a universului, ce are câmpul fundamental anizotrop și eterogen, autorul lucrării de față a găsit și a explicat unele scrieri eminesciene care depășesc apriorismul kantian pentru a-și exprima încrederea în puterea cognitiv-previzionară a științei. Eminescu s-a raportat constantelor fundamentale ale lumii, depășindu-și timpul prin puterea de înțelegere a realității cu privire la Marele Univers, având ca premisa postulat ideea infinității care se manifestă numai în și prin finitudine.
Fiind un erudit cunoscător al semioticii, T. D. Stănciulescu găsește corespondențe fertile între mituri și ipoteze științifice, care permit recuperarea unor uimitoare intuiții ale omului arhaic, abia acum explicate și valorificate științific. Această evoluție spirituală implică necondiționat o resacralizare a relației omului cu cosmosul și cu Dumnezeu, moment în care autorul menționează cuvintele lui Andre Malraux: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.”. În consecință, o atare „revrăjire a lumii”, a cărei realizare îi revine într-o esențială măsură hermeneuticii și implicit semioticii – presupune o întoarcere la intuiție prin intermediul rațiunii.
Lucrarea este încununată cu un misterios poem-eseu, de o profundă putere conotativă, care vizează prezența maturizatoare a timpului, ce îngăduie tuturor fenomenelor și proceselor, relațiilor umane inclusiv, să se maturizeze până la stadiul în care ele devin de înțelegere și asumare. Poemul-eseu e întitulat „Acum, când a sosit timpul...” și cuprinde în sine sensuri condamnate la nespunere, iar curgerea timpului din atârnare, ne picură boabe de șoapte despre prezentul ce ne ține „răstigniți undeva, între iubire și înțelepciune”.
Traian D. Stănciulescu poartă semiotica conjuncției spirituale și prin rezonanțele intelectuale de comuniune științifică vine să ne explice sensurile cuprinzătoare ale luminii, inclusiv prin acest poem-eseu, dezvăluie pulsațiile aurei pe care simțul logic le ignoră și explică sensurile fiecărui vers în parte, ce cuprind înțelepciunile timpurilor începând de la gândurile sacre preluate de Eminescu din învățăturile vedice, până la „ordinea înfășurată” gândită în termenii fizicii cuantice de David Bohm, care postulează geneza holografică a lumii cosmice. Autorul explică existența omului ca rezultat al puterii luminii, o efuziune de culori, spectre de frecvențe, pe care aura seminței umane o cuprinde, iar sângele-i este purtător de lumină vie – bioluminiscență.
Timpul – cel mai controversat fenomen al pătrunderii fenomenelor, este, fără îndoială, acela în care se trece de la ignoranță la cunoașterea temelor fundamentale, începând prin a ne mira și sfârșind prin a înțelege. În decurs de milioane de ani a existenței umane, generația noastră este unica ce are privilegiul de a experimenta această perioadă de unică tranziție, moment ce ne îndeamnă a ține seamă de sugestivele idei dezvoltate de filosoful de neam – Traian Dinorel Stănciulescu – ce prin această originală lucrare ne (re)amintește, că potrivit teoriei antropice, evoluția cosmică are imanent implantată în procesualitatea sa apariția inteligenței umane, care este de fapt apariția gândirii care se gândește pe sine...
Ana SÎRBU
